Ploua infernal, şi noi ne iubeam prin mansarde. Prin cerul ferestrei, oval, Norii curgeau în luna lui Marte. Pereţii odaii erau Neliniştiţi, sub desene în cretă. Sufletele noastre dansau Nevăzute-ntr-o lume concretă. O să te plouă pe aripi, spuneai, Plouă cu globuri pe glob şi prin vreme. Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei, Mie-mi plouă zborul, cu pene. Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi Lăsasem în lume odaia. Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi, Cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?... Ploua infernal, ploaie de tot nebunească, şi noi ne iubeam prin mansarde. N-aş mai fi vrut să se sfârşească Niciodată-acea lună-a lui Marte.