Ducem povara luminii, Pe gene de lut. Lunecăm, iar, în iluzii Care ne-au durut. Din stâncile lumii, O casă se naște mereu, Când părinții veșniciei, Cântă în sângele meu. Când trece cuvântul, Din glasul ce m-a crescut, Tot ce-a fost gol pe pământ, În veci nu s-a umplut. În zările timpului, parcă, Fereastra s-a spart, Cortina de păsări mă cade, Să zbor și să ard. Pe pașii răniți de toți anii Care au curs, Trecem pe tărâmuri Despre care nu s-a spus. Când dorul îneacă zăgazul Durerii din piept, O speranță cântă Șansa ce încă aștept. Lumina din genele nopții Cu șoapte a plâns, Când murirea fura viața Pe-o coamă de mânz. Ducem povara luminii, Prin timp, înapoi, Să mai crească, iar, părinții, Odată cu noi.