Despică-mi oglinda de dincolo, Cu a ochilor ascuţime... Chip ce neclintit se aşterne-n sine. Ţintesc lumile, întorc luminile Linişte lăuntrică se dezveleşte Dincolo de a minţii şerpuire. Despic cărarea nerostirii, prăbuşită-n nemişcare Umblet prin suflet pe sfori de nepăşit. Cuvinte surde croiesc prin minte, Nori de vorbe îndeasă neîncetat Zumzăind cu sunet aspru. Către stînga răsucesc privirea Ce străpunge scutul lăuntric, tăcere Cuprins de eterna negîndire. Calmă adiere ce de dincolo mă trage De-a curmeziş de lume, purtatu-s de zefir De la începuturi către nadir Înţelept domnit, alunecînd ca prin vis, Albind întunecaţii mei strămoşi de stîncă. Despic puterea, Cu a ochilor asprime, În măduva bradului de veci, Şi cum stau înaintea-mi, Înghiţit neantului Înăuntru-mi privesc Aşa aproape de mine, Străluminat de cel ochi, măiastru Şi Însumi sunt.