Întăresc mănunchi cu lumea În nod întărâtat de soartă. Fir' de bice asmuțite În brâu de veghe se încinge. Când calea lumii-mi sorocise Cârma s-apuc în a purcede, Și-n pas măsor, un dor ușor, Ce cuprinde depărtarea Și se-ntinde hăt în zare; Peste punte, cufundată-n neguri, Peste țărmuri neademenite. Pășind alături de însuși duhul, Sunt pândarul ce-și țese singur soarta. Vremea-mi este vrerea firii, De duh ușor și-n suflet gol, Neamestecat în voie. Făr' de nume și făr' de râvnă, Însemnări ce timpul curmă. Făr' de vise și făr' de urmă, Mă-ncuvințez în a sorții mână. Înăsprit de însuși duhul, Sunt pândarul ce-și ochește soarta.